Atunci cînd semnez
las un vreasc de sînge
pe mîinile tuturor,
Doar atunci cînd vorbesc
mă semnez cu adevărat,
închinîndu-mă,
ca unui altar al cerului,
spre Luceafărul de seară.
Atunci cînd semnez,
ca un apel anonim,
eu vă rog să nu uitaţi
ce-nseamnă o semnătură.
Celelalte, vă rog,
Da, vă rog,
Uitaţi-le cît mai repede.
Numai ce înseamnă o semnătură
cu adevărat
să nu uitaţi!
Cu ochii plini de picături de sînge
şi inima privind spre cer,
mă rog
la frunza stejarului
să-mi acopere sufletul.
Cu gura plină de lacrima privirilor
şi ochii îngemănaţi de cuvinte,
mă închin
la frunza stejarului
să-mi adăpostească inima.
Cu inima înstrăinată de atîta respirare
şi gura zvîcnind în bătaia sîngelui,
mă plec
la rădăcina stejarului
să mă acopere şi să mă adăpostească.
Mă rog, mă închin şi mă plec
la frunza stejarului,
la rădăcina stejarului.
Ieri
călcînd pe decorul de frunze
am văzut o frunză
plutind într-o culoare veştedă.
Privind spre cer
a fost aşa, dintr-odată! Abia acum ştiu,
a venit,
cu ruguri de frunze veştede,
toamna.
Am simţit în inima însîngerată
picurînd pe frunze-mpresurate
în rugăciunile către cer
ale rădăcinilor
din care porniseră.
Am prins în mîini o frunză susurînd
în adierea lină a vîntului,
în infinitul dintre pămînt
şi cer
şi iar pămînt.
Şi am privit prin picătura lacrimei
cocarda ruginie de verde veşted
spintecînd verdele atît de crud
din prima viaţă a ierbii.
Luceau în cer ca într-un rug însetat
urmele mugurilor
ca nişte cruci
ale primăverii şi ale verii
de prin filele calendarului.
Am simţit acum, abia acum,
că venise mai demult
toamna.
Iar murmurul copacilor grei
tremura deasupra mea,
trecînd prin mine
în frunzele pline de trecut.
Venise toamna şi era tîrziu.
Inima plutea pe frunze veştede.
Ochii erau două frunze uscate.
Era însă
toamnă.
