Măsuri de vieți

Se numără mult,
rar e ştiut la cât s-a ajuns cu numărătoarea.

Mulţi sunt cei care numără,
Puţini mai au ţinut în minte unde au ajuns,
Câţiva doar mai ţin la rânduire,
Nimeni, cred, nu înţelege
ce rost îşi are
o numărătoare fără rezultat.

Se moare mult,
se trăieşte tot mai puţin,
puţini mai vor să înceapă viaţa.
Cei care nu o vor începută,
sunt,
poate,
cei care înţeleg mai mult.
Înţelegând,
nu vor să se înhame,
nu vor jugul nemotivării.

Paradoxal,
mult doritorii de numărători,
tot desenează caledare.
Desenând,
se uită la ele ca la o poartă nouă,
neştiind încotro să meargă.
Se miră că poarta e mereu închisă,
n-au prin gând nici o trecere prin ea,
pe sub ea,
peste ea,
sau prin deschizătura ei.
Ei aşteaptă o altă reformare de calendare,
sperând că vor ajunge pomeniţi,
ca mucenici
ai aşteptării în zadar.

Cei fără de somn numără stelele ce cad,
alţii,
cei ce-şi dorm nopţile,
numără firele de praf gonite de vânt,
ori boabele de rouă.
Cei ce-şi dorm zilele,
pe seară,
pe unde apucă,
numără frunzele ce le vor tăiate.
Cei ce muncesc
numără orele drumurilor.

Ne numărăm zilele...
Ca să nu ne dăm de gol
că n-am ţinut numărătoarea,
îi dăm calendarului dreptul
de a vorbi despre noi,
ne ascundem într-o măsură anonimă,
n-avem încredere în noi, în propria măsură.

Doar viaţa mai ţine cont de ea,
iar semnele numărării,
se văd, se simt, se lasă ştiute.
După calendar
oamenii trăiesc
mai mult,
mai puţin.
Adevărul e însă că,
după propria măsură,
toţi trăiesc exact,
acelaşi număr de măsuri.

De s-ar auzi toate ceasuri,
când bat,
ar surzi chiar şi cei ce niciodată nu aud,
chiar şi mult căutatul infinit...

Irelevanţe temporale

De-o bună bucată de vreme,
de-o vreme încoace
s-ar putea spune,
timpul a devenit,
şi mai ales, lui însuşi, şi-a devenit,
o problemă.

E buimac.
Nu mai ştie în ce,
şi nici cu ce, se măsoară:
în secunde,
în paşi,
în număr de rotaţii.

Secunda l-a dezamăgit,
nu are consecvenţă,
acum o vede plină de spasme,
contractată.

Paşilor,
i-ar veni să le dea crezare,
dacă nu i-ar şti,
când grăbiţi,
când şovăitori,
când bătuţi pe loc,
iar uneori,
sau de multe ori,
dând înapoi.

Cu roţile,
căci ele sunt cele ce se rotesc,
mai tot timpul,
nu se are mai deloc bine.
Au de prea multe ori,
de extrem de multe ori,
tendinţa de a se împotmoli,
ori de a aluneca,
de a da în gropi,
de a încerca să fie privitoare spre cer,
uitând de unde au plecat.
Şi, neavând reperul normei,
luându-se după ele,
ar uita să ştie unde ajunge.

Dar, marea lui dilemă,
ţine de ceea ce l-ar putea măsura.

Oamenii i-au găsit un fel de corset,
şi l-au mai şi pus să se dea de gol,
când ei cred că el este exact.
Dar tot pe el îl fac mincinos,
pentru greşeala lor
de a se mândri cu perfectul
făcut, niciodată dovedit.

Nici cu stelele,
nici cu soarele
n-a căzut la pace...
S-au apropiat,
s-au depărtat,
s-au găsit să se aprindă,
privind prea atrăgătorul întuneric,
s-au înfurtunat,
s-au înfierbântat,
s-au răcit,
s-au şi înroşit, din motive de ele ştiute,
s-au lăsat să cadă...

E buimac, e nehotărât,
şi-a pierdut eleganţa,
nu mai ştie cui îi mai e reper.

Nici măcar ce-l defineşte, nici ceea ce el defineşte, nu mai ştie.
Relativul îi dă târcoale conştiinţei.
Totul e imprecis, neclar, indecis, neoportun.
A ajuns el însuşi să-şi adune întrebări,
să-şi caute răspunsuri, relative şi ele,
despre minima condiţie
a certitudinii.

Şi simte imponderabilitatea,
care îl împinge a face salturi,
îl face să se încreadă că-şi poate privi viitorul,
de sus.
Mai nou, îşi vrea propria relativitate,
nemaifiind stăpân pe situaţie.
Buimac,
vrea să se ştie măcar în centrul atenţie,
când discuţiile savante,
la colţ de stradă
îi reamintesc relevanţele din amintiri.

Timp, universal

Acum încă mai am timp,
de câteva adevăruri în plus.
Încă mai am timp de versiuni,
și de câteva corecturi fără esențe.

Mai am încă ceva timp,
să spun că simt ceea ce nu simt
și să spun că nu simt ceea ce simt,
ca să nu ajung purtător de cuvânt
al celor ce simt,
sau al celor ce nu simt,
însă cu totul alta le este spusa,
variațiune pe tema actualităților.

Mai am timp,
îmi fac timp,
pentru niște mărunțișuri
care zornăie,
gândindu-se la foșnetul valorilor.

Aș vrea să am timp,
pentru neesențialitățile nimicului,
pentru maximul minimului
și rotunjiri la întreg inexistent,
dar parcă prea mică s-ar face distanța
de la stele
la marea depărtare din care nu vin vești.

Puțin timp am pentru universul meu,
mă tem că voi avea și mai puțin timp
când,
devenind universal,
va trebui să vorbesc despre universalitate,
și
oricât timp voi avea eu să o explic,
unii vor avea nevoie de eternitate
ca să o înțeleagă.

Etern n-am să fiu,
oricât aș ajunge să fiu universal etern.

Principial, incert

Ți-am spus cândva,
în acel timp al înțelesurilor,
că fluturii
pot nu doar să zboare...

O singură zbatere de aripă
dincolo de orizont
poate să nască uragane...

Nu-ți încerca un gând de frică...
Încearcă, măcar acum,
să înțelegi măreția haosului,
să treci dincolo de limita reducerii la simplu,
să priveghezi,
cu nepărtinire,
reducerea la absurd.

Între nimic și întâmplare,
stă o infinitate
de minimalități concrete,
stăm și noi,
maximalul nostru concret,
minimalul altora,
de la deloc până la total concret,
praful și pulberea ce completează întregul absolut.

Nu cred unii în lacrimi,
alții au toate posibilitățile,
doar fluturii pot să bată din aripi
și să arunce vântului,
puterea, infinită, ce o culeg,
în efemera lor viață,
de la raze de soare.
Și lacrimile pot,
mișca apele,
în care turnurile,
doborâte de vânt,
să se scufunde.

Nimic nu e întâmplător,
concretul este o incertitudine,
probabil certă,
dacă alte certitudini,
devin probabile.

Lasă-ţi lumina...

Lasă lumina să stea aprinsă,
ea-n sine-i calea să ştiu s-ajung,
chiar de-i furtună, ori vreme bună,
noapte-nnegrită, ori plină zi...
Drumul mi-e lung,
pot rătăci...

Va fi o vreme încă furtună,
o vei simţi...
Eu voi tot merge, în miez de noapte,
spre miez de zi,
din prag de astăzi spre prag de mâine,
spre a-l păşi.

Ca altădată,
ştiu,
nu-mi e teamă,
trăznetul nopţii, vom auzi,
când se vor rupe munţii de gheaţă,
când apa mării, peste câmpii,
va năvăli să-i ceară vamă

Sloiuri de gheaţă,
de dimineaţă,
pe sub ferestre, vor adormi,
stând să aştepte miezul de zi,
ce, pe mai toate, le va topi.

Lasă lumina să stea aprinsă,
ea, doar, îmi spune,
ea tot îmi spune,
ce gândurile mari încă te-apasă...
despre trăirea maiestuoasă
ce te ridică,
visul ce-ţi spune că eşti învinsă,
speranţa serii, neprihănită,
ce se doreşte grabnic trăită,
fără de frică...

Lasă-ţi lumina, las-o aprinsă...
Eşti curioasă
dar neînvinsă...
Eşti mai frumoasă...

Tu lumină, lumină

Ai plecat spre lumină şi revii ca lumină,
într-o noapte senină.

Îţi spun vorba simţirii,

nu îmi eşti o nălucă,

ce te doare mă doare, şi-mi e dorul de ducă...

Când ţi-e bine, mi-e bine...

Şi mereu sunt cu tine, tot mereu lângă tine,
Şi te simt parcă-s eu, şi eşti toată în mine.

Tot mai clar se văd toate,
mai aproape-i urmarea,
dorul meu îmi dă veste
că-i a-proape schimbarea,
de a fi cea de pururi, întru tot, totdeauna,
de a-ţi fi cel ce sunt, tot mereu şi într-una.

Îţi privesc adormirea,

la trezire-s de faţă

peste zi, peste noapte,

de pe-acum pentru-o viaţă...

Şi-am plecat pe lumină, şi te-aştept mai senină,
să ieşim la lumină.

Ieri... acum...

Virginiei

Din timp, de departe,
de mult, de demult,
spre tine venit-am...

Din nou este timpul,
eu ştiu că e vremea,
cât încă-i lumină, să ştim că ne-avem,
ca-n vremea aceea,
când,
fără de teamă,
priveam răsărituri
din vârf de-nălţimi,
şi nu se-ntâmplase,
alegerea tainei
prin care, acum, se pierde esenţa
luminii-n neanturi
şi omul se crede
stăpân absolut.

Sunt parte din lumea
ce prinsă-n vâltoare,
nimic nu mai vede,
mai mult se orbeşte,
spre umbre se-apleacă urechea ades.

Sunt partea ce nimeni
nu vrea să o vadă,
ce-i pune parafe
prin spate mereu.

Vorbesc de departe,
mai nimeni n-aude...

Câte-o privire,
mereu fugară,
vrea să-nţeleagă
timpuri ce vin,
fără a crede
că întâmplarea
e doar urmare
a faptelor vechi.