Am învăţat… nu pot…

Am învăţat să privesc odihna,
Am învăţat să visez zborul,
Am cules aripile frunzelor uscate
Şi...
m-am ales cu palmele bătătorite.

Am pornit ca un zurgălău pe câmpii,
Am pornit ca o umbră pe soarele primăverii,
Am ajuns într-o singurătate aspră
Şi...
m-au nins vânătăi pe obraz.

Am înălţat în soare o coroană,
Am înălţat în ceruri un îndemn,
Am învăpăiat zile triste
Şi...
m-am ales cu florile duşmăniei.

Am slăvit înaltul zorilor,
Am slăvit vibrantul halou al lunii,
Am slăvit cerul senin de vară
Şi...
m-am ales cu ochii orbiţi de întuneric...

Iar dacă, totuşi, am învăţat
să privesc,
să pornesc,
să înalţ,
să slăvesc,
Atunci... de ce?

De ce nu pot să iubesc
privirea,
drumul,
înălţarea
şi slava?

Mâinile tale

Mâinile tale trăiesc,
în fiecare mângâiere...
Se simte alinarea,
Se simte speranţa,
Se simte sufletul.

Mâinile tale
au lacrimi şi gânduri,
au zâmbet şi raze de soare,
au dorul speranţei.

Mâinile tale poartă visul,
Mâinile tale poartă viitorul,
Fără semne de întrebare
Şi fără puncte de suspensie...

Mâinile tale...

Dar

Ionelei

E ziua ta,
Deschide-ţi pumnii strînşi
Să-ţi pun în palmă două lacrimi,
una de foc
şi una de gheaţă.

Cea de foc
din ochiul care sîngerează foc.
Cea de gheaţă
din ochiul care sîngerează gheaţă.

Sînt două picături hoinare
din primăvara sufletului meu,
din vara sufletului meu,
din toamna sufletului meu,
din iarna sufletului meu.

Deschide-ţi palmele şi strînge în pumni
două lacrimi pe care ţi le dăruiesc
din ochii mei de foc,
din ochii mei de gheaţă.

Păstrează-le şi pune-le uneori foc
şi mai pune-le gheaţă,
ca să-ţi opreşti partea ta
care e întreaga mea privire a inimii.

Aceste lacrimi sunt darul meu de ziua ta,
Sunt pline de sîngele
ce-l plînge viaţa mea
în dorul ei de viaţa ta.

Iubeşte aceste două lacrimi!
Primeşte aceste două brumării
picături de rouă.
Dăruieşte-le o clipă,
o clipă de două lacrimi.

Lacrimile mele... Plînsurile mele...
Zborurile tale...

Plouă nins etern

Ninge şi e frig,
mă ghemuiesc la rădăcina stejarului,
Şi-mi ning în ochi
poduri de amintiri.

Clopote de frunze uscate
murmură stindarde în pierzare
către infinit,
către pămînt,
către cer.

Păsări migratoare ţipă sfîrşitului de zi
înmiresmate de puterea vîntului.
Boabe mari de ceaţă umplu văzduhul
şi se chircesc în valuri,
trecătoare şi supuse.

Neştirbite valuri de oboseală
Se trec prin dimineţile toamnei.

Corăbii rătăcite
la porţile dinspre iad
ori spre rai
trec pe malurile apelor.

Ninge, e frig
şi mă ghemuiesc la rădăcina stejarului
nins
de tot atîtea zăpezi
şi scuturi de amintiri.

Ochii mei reci de albul zăpezilor
Nici nu mă mai recunosc.

Plouă parcă, nins etern.

Reproş vinovat

Stînd la rădăcina nopţii
sfîrtecat de şoapta palmelor răstignite,
îmi spintecam lacrima ochilor
cu privirile tuturor nevinovaţilor lumii,
ca să pun palmele de foc
deasupra
palmelor de gheaţă
care vor sta deasupra
palmelor de foc
ce ţin în căuşul palmelor lor
palmele arse
şi palmele degerate
ale privirii nevinovaţilor lumii.

Şi doar la rădăcina nopţii
am înţeles că nu doar crimele,
într-un deplin înţeles,
se numesc crime, pentru nevinovaţi.

Numai pentru cei nenevinovaţi
nu se numesc crime.

Ei au un postament de foc,
foc al cerului care lumină
faptele lor nevinovate în vinovăţia lor
deasupra nevinovăţiei nevinovaţilor.

Şi numai pîrîul sîngelui le şterge pe toate.

Şi numai pîrîul lacrimilor le ştie pe toate.

Şi toate se adună la rădăcina nopţii.

Şi toate sînt vinovate de nevinovăţie.

Atîtea semne

Atîtea semne peste literele lumii
Ce ţi se pot necunoscut rosti,
Dar literele numai cuvinte pot îngemăna
şi într-o ordine firească.
Bietele litere, atît de necunoscute,
n-au voie într-o ordine obscură,
ci numai pier
de nu se înşiruiesc firesc.

Iar semnele se pun pe orişiunde,
Nu au nici o valoare, uneori.
Te poţi uita pe ele fără să le iei în seamă
trecînd şi revenind la ele
şi într-atîta libertate.

Doar literele, bietele litere
n-au voie şi nici vrere,
au numai ordinea impusă
de celelalte.

Pe cînd atîtea semne se adună,
întruchipate într-un gînd,
intrînd uneori printre litere.
Dar cad adeseori şi de atîtea ori
încît nu ajung literă.

Atîtea altele mai sunt,
dar literele sînt deplin condamnate
să se adune numai în lege
spre a fi cunoscute.

Atîta condamnare în necunoştinţă
Cu atît cît sunt cunoscute fiecare.

Bietele litere!
Fericitele semne!

Dar vai, e mult mai rău!

Bietele litere!

Şoaptă de toamnă

Toamna din soare se-adapă,
Nouri de muguri rostesc depărtări,
Unde nebune se-mbracă în apă,
Iarăşi ne cheamă, posibil, cărări.

Pod pe marginea
drumului din ceaţă
scapără licuricii de rouă brumărie
în colivia păsărilor călătoare
pline de învălmăşala drumului.

Picături de trandafiri arşi
de întreaga vară
colindă un colind înzăpezit
în trecutul An nou şi se caută
ca pe un pas al paşilor.

Incinerate flori de frunze picurînd singurătate
ard în orologiul primăriilor
de altădată,
înveşmîntată de atîtea ori
în ordinea anotimpurilor trecătoare.

Toamna din soare se-adapă,
Nouri de muguri vestesc depărtări,
Unde nebune se-mbracă în apă,
Iarăşi ne-aşteaptă, posibil, cărări.

Au fost cei dintîi

Au fost cei dintîi
ce-au pătat înaltul cerului
şi-au brăzdat
încătuşarea
norilor.

Au fost cei dintîi
ce-au spart lacătul
apelor
şi-au robit
robia
înălţimilor.

Au fost cei dintîi
ce-au înveninat vînturile
văzduhului
şi au năvălit
tăria
cerurilor.

Au fost cei dintîi,
Munţii.

Rugăciune la rădăcina stejarului

Cu ochii plini de picături de sînge
şi inima privind spre cer,
mă rog
la frunza stejarului
să-mi acopere sufletul.

Cu gura plină de lacrima privirilor
şi ochii îngemănaţi de cuvinte,
mă închin
la frunza stejarului
să-mi adăpostească inima.

Cu inima înstrăinată de atîta respirare
şi gura zvîcnind în bătaia sîngelui,
mă plec
la rădăcina stejarului
să mă acopere şi să mă adăpostească.

Mă rog, mă închin şi mă plec
la frunza stejarului,
la rădăcina stejarului.

Nostalgie de toamnă

Ieri
călcînd pe decorul de frunze
am văzut o frunză
plutind într-o culoare veştedă.
Privind spre cer
a fost aşa, dintr-odată! Abia acum ştiu,
a venit,
cu ruguri de frunze veştede,
toamna.

Am simţit în inima însîngerată
picurînd pe frunze-mpresurate
în rugăciunile către cer
ale rădăcinilor
din care porniseră.
Am prins în mîini o frunză susurînd
în adierea lină a vîntului,
în infinitul dintre pămînt
şi cer
şi iar pămînt.

Şi am privit prin picătura lacrimei
cocarda ruginie de verde veşted
spintecînd verdele atît de crud
din prima viaţă a ierbii.
Luceau în cer ca într-un rug însetat
urmele mugurilor
ca nişte cruci
ale primăverii şi ale verii
de prin filele calendarului.

Am simţit acum, abia acum,
că venise mai demult
toamna.
Iar murmurul copacilor grei
tremura deasupra mea,
trecînd prin mine
în frunzele pline de trecut.
Venise toamna şi era tîrziu.
Inima plutea pe frunze veştede.
Ochii erau două frunze uscate.
Era însă
toamnă.

Aşa cum...

Aşa cum am fost
nici nu mai ştiu,
şi în ochii tuturor
parcă ninge cu aripi de ploaie,
în picături de rouă,
cu culori de curcubeu.

Aşa cum am fost
nici nu mai sînt,
şi în vorbele tuturor
suflă un vînt cu pale de foc,
şi aburi de sînge
arzînd în culoarea frunzelor uscate.

Aşa cum am fost
nici că mai pot gîndi,
şi în urechile tuturor
tună cu răcnete disperate,
în ropote de orgă,
Allegro şi Piano.

Aşa cum am fost
nici nu mai ştiu,
şi privirile tuturor
mai plîng în ochii mei,
cu stelele amintirilor
răpuse de amintirea stelelor.

Aşa cum am fost
nici nu mai ştiu,
şi nici nu mai sînt
ci numai priveghez,
cu ochii în vînt
privirile tuturor.

Totuşi sînt
Aşa cum am fost.

Atunci cînd...

Atunci cînd voi muri,
de-o fi să mor,
aproape să-mi sădiţi un brad,
un brad tînăr;
să crească-n piept
cu rădăcina înfiptă
în inima ce sîngele pulsează
pînă-n vîrf
şi să-mi urce gîndul
către cer.

Atunci cînd voi muri
de cumva am să mor,
din bradul ce va creşte
să faceţi un altar
ca toate gîndurile
care vor rămîne
să aibă un altar
la care să se-nchine
şi astfel să-mi fie zdruncinate
gîndurile din clipa întunecării.

De-o fi să mor,
căci voi muri cîndva,
în mînă să îmi puneţi o pană
cu care să mai pot să scriu
căci voi avea un gînd
şi după...
Chiar dacă bucuriile
îmi sunt deşarte
eu tot voi vrea să spun la lume
că o iubesc.

Cînd voi muri,
căci am să mor odată,
să-mi cînte o fanfară,
o fanfară militară,
romanţa doinelor din codri,
romanţă pentru toţi eroii,
romanţe pentru viaţa mea!
Iar dacă şi clopotele or să bată,
un tun să năpădească
tăcerea mea.

Astfel eu voi trăi!
Atunci cînd voi muri

De-o fi să mor cîndva!

Tu nu ştii?

Tu nu ştii
că marea deasupra căreia zboară pescăruşii
şi-n care vagabondează primăvara
e focul frunzelor veştede?

Tu nu ştii
că frunţile munţilor foşnesc dezmierdător
despicînd zîmbetul norilor neînsufleţiţi
pe umerii soarelui alb?

Tu nu ştii
că primăvara năruie spre cer zăpada
prin adormirea tristelor zile
şi nopţi, ca toate celelalte?

Tu nu ştii
că amurgul, mîngîindu-ne ochii goi
trezeşte o undă de teamă, un crin,
sîngerînd în mîinile noastre?

Tu nu ştii? Atunci,
de unde să ştiu eu?

Eu ar trebui să ştiu?