Reproş vinovat

Stînd la rădăcina nopţii
sfîrtecat de şoapta palmelor răstignite,
îmi spintecam lacrima ochilor
cu privirile tuturor nevinovaţilor lumii,
ca să pun palmele de foc
deasupra
palmelor de gheaţă
care vor sta deasupra
palmelor de foc
ce ţin în căuşul palmelor lor
palmele arse
şi palmele degerate
ale privirii nevinovaţilor lumii.

Şi doar la rădăcina nopţii
am înţeles că nu doar crimele,
într-un deplin înţeles,
se numesc crime, pentru nevinovaţi.

Numai pentru cei nenevinovaţi
nu se numesc crime.

Ei au un postament de foc,
foc al cerului care lumină
faptele lor nevinovate în vinovăţia lor
deasupra nevinovăţiei nevinovaţilor.

Şi numai pîrîul sîngelui le şterge pe toate.

Şi numai pîrîul lacrimilor le ştie pe toate.

Şi toate se adună la rădăcina nopţii.

Şi toate sînt vinovate de nevinovăţie.

Aşa cum...

Aşa cum am fost
nici nu mai ştiu,
şi în ochii tuturor
parcă ninge cu aripi de ploaie,
în picături de rouă,
cu culori de curcubeu.

Aşa cum am fost
nici nu mai sînt,
şi în vorbele tuturor
suflă un vînt cu pale de foc,
şi aburi de sînge
arzînd în culoarea frunzelor uscate.

Aşa cum am fost
nici că mai pot gîndi,
şi în urechile tuturor
tună cu răcnete disperate,
în ropote de orgă,
Allegro şi Piano.

Aşa cum am fost
nici nu mai ştiu,
şi privirile tuturor
mai plîng în ochii mei,
cu stelele amintirilor
răpuse de amintirea stelelor.

Aşa cum am fost
nici nu mai ştiu,
şi nici nu mai sînt
ci numai priveghez,
cu ochii în vînt
privirile tuturor.

Totuşi sînt
Aşa cum am fost.

Atunci cînd...

Atunci cînd voi muri,
de-o fi să mor,
aproape să-mi sădiţi un brad,
un brad tînăr;
să crească-n piept
cu rădăcina înfiptă
în inima ce sîngele pulsează
pînă-n vîrf
şi să-mi urce gîndul
către cer.

Atunci cînd voi muri
de cumva am să mor,
din bradul ce va creşte
să faceţi un altar
ca toate gîndurile
care vor rămîne
să aibă un altar
la care să se-nchine
şi astfel să-mi fie zdruncinate
gîndurile din clipa întunecării.

De-o fi să mor,
căci voi muri cîndva,
în mînă să îmi puneţi o pană
cu care să mai pot să scriu
căci voi avea un gînd
şi după...
Chiar dacă bucuriile
îmi sunt deşarte
eu tot voi vrea să spun la lume
că o iubesc.

Cînd voi muri,
căci am să mor odată,
să-mi cînte o fanfară,
o fanfară militară,
romanţa doinelor din codri,
romanţă pentru toţi eroii,
romanţe pentru viaţa mea!
Iar dacă şi clopotele or să bată,
un tun să năpădească
tăcerea mea.

Astfel eu voi trăi!
Atunci cînd voi muri

De-o fi să mor cîndva!

Tu nu ştii?

Tu nu ştii
că marea deasupra căreia zboară pescăruşii
şi-n care vagabondează primăvara
e focul frunzelor veştede?

Tu nu ştii
că frunţile munţilor foşnesc dezmierdător
despicînd zîmbetul norilor neînsufleţiţi
pe umerii soarelui alb?

Tu nu ştii
că primăvara năruie spre cer zăpada
prin adormirea tristelor zile
şi nopţi, ca toate celelalte?

Tu nu ştii
că amurgul, mîngîindu-ne ochii goi
trezeşte o undă de teamă, un crin,
sîngerînd în mîinile noastre?

Tu nu ştii? Atunci,
de unde să ştiu eu?

Eu ar trebui să ştiu?