Ieri... acum...

Virginiei

Din timp, de departe,
de mult, de demult,
spre tine venit-am...

Din nou este timpul,
eu ştiu că e vremea,
cât încă-i lumină, să ştim că ne-avem,
ca-n vremea aceea,
când,
fără de teamă,
priveam răsărituri
din vârf de-nălţimi,
şi nu se-ntâmplase,
alegerea tainei
prin care, acum, se pierde esenţa
luminii-n neanturi
şi omul se crede
stăpân absolut.

Sunt parte din lumea
ce prinsă-n vâltoare,
nimic nu mai vede,
mai mult se orbeşte,
spre umbre se-apleacă urechea ades.

Sunt partea ce nimeni
nu vrea să o vadă,
ce-i pune parafe
prin spate mereu.

Vorbesc de departe,
mai nimeni n-aude...

Câte-o privire,
mereu fugară,
vrea să-nţeleagă
timpuri ce vin,
fără a crede
că întâmplarea
e doar urmare
a faptelor vechi.

Dar

Ionelei

E ziua ta,
Deschide-ţi pumnii strînşi
Să-ţi pun în palmă două lacrimi,
una de foc
şi una de gheaţă.

Cea de foc
din ochiul care sîngerează foc.
Cea de gheaţă
din ochiul care sîngerează gheaţă.

Sînt două picături hoinare
din primăvara sufletului meu,
din vara sufletului meu,
din toamna sufletului meu,
din iarna sufletului meu.

Deschide-ţi palmele şi strînge în pumni
două lacrimi pe care ţi le dăruiesc
din ochii mei de foc,
din ochii mei de gheaţă.

Păstrează-le şi pune-le uneori foc
şi mai pune-le gheaţă,
ca să-ţi opreşti partea ta
care e întreaga mea privire a inimii.

Aceste lacrimi sunt darul meu de ziua ta,
Sunt pline de sîngele
ce-l plînge viaţa mea
în dorul ei de viaţa ta.

Iubeşte aceste două lacrimi!
Primeşte aceste două brumării
picături de rouă.
Dăruieşte-le o clipă,
o clipă de două lacrimi.

Lacrimile mele... Plînsurile mele...
Zborurile tale...