Am învăţat să privesc odihna,
Am învăţat să visez zborul,
Am cules aripile frunzelor uscate
Şi...
m-am ales cu palmele bătătorite.
Am pornit ca un zurgălău pe câmpii,
Am pornit ca o umbră pe soarele primăverii,
Am ajuns într-o singurătate aspră
Şi...
m-au nins vânătăi pe obraz.
Am înălţat în soare o coroană,
Am înălţat în ceruri un îndemn,
Am învăpăiat zile triste
Şi...
m-am ales cu florile duşmăniei.
Am slăvit înaltul zorilor,
Am slăvit vibrantul halou al lunii,
Am slăvit cerul senin de vară
Şi...
m-am ales cu ochii orbiţi de întuneric...
Iar dacă, totuşi, am învăţat
să privesc,
să pornesc,
să înalţ,
să slăvesc,
Atunci... de ce?
De ce nu pot să iubesc
privirea,
drumul,
înălţarea
şi slava?
