Atîtea semne peste literele lumii
Ce ţi se pot necunoscut rosti,
Dar literele numai cuvinte pot îngemăna
şi într-o ordine firească.
Bietele litere, atît de necunoscute,
n-au voie într-o ordine obscură,
ci numai pier
de nu se înşiruiesc firesc.
Iar semnele se pun pe orişiunde,
Nu au nici o valoare, uneori.
Te poţi uita pe ele fără să le iei în seamă
trecînd şi revenind la ele
şi într-atîta libertate.
Doar literele, bietele litere
n-au voie şi nici vrere,
au numai ordinea impusă
de celelalte.
Pe cînd atîtea semne se adună,
întruchipate într-un gînd,
intrînd uneori printre litere.
Dar cad adeseori şi de atîtea ori
încît nu ajung literă.
Atîtea altele mai sunt,
dar literele sînt deplin condamnate
să se adune numai în lege
spre a fi cunoscute.
Atîta condamnare în necunoştinţă
Cu atît cît sunt cunoscute fiecare.
Bietele litere!
Fericitele semne!
Dar vai, e mult mai rău!
Bietele litere!
marți, 19 noiembrie 1985
vineri, 15 noiembrie 1985
Şoaptă de toamnă
Toamna din soare se-adapă,
Nouri de muguri rostesc depărtări,
Unde nebune se-mbracă în apă,
Iarăşi ne cheamă, posibil, cărări.
Pod pe marginea
drumului din ceaţă
scapără licuricii de rouă brumărie
în colivia păsărilor călătoare
pline de învălmăşala drumului.
Picături de trandafiri arşi
de întreaga vară
colindă un colind înzăpezit
în trecutul An nou şi se caută
ca pe un pas al paşilor.
Incinerate flori de frunze picurînd singurătate
ard în orologiul primăriilor
de altădată,
înveşmîntată de atîtea ori
în ordinea anotimpurilor trecătoare.
Toamna din soare se-adapă,
Nouri de muguri vestesc depărtări,
Unde nebune se-mbracă în apă,
Iarăşi ne-aşteaptă, posibil, cărări.
Nouri de muguri rostesc depărtări,
Unde nebune se-mbracă în apă,
Iarăşi ne cheamă, posibil, cărări.
Pod pe marginea
drumului din ceaţă
scapără licuricii de rouă brumărie
în colivia păsărilor călătoare
pline de învălmăşala drumului.
Picături de trandafiri arşi
de întreaga vară
colindă un colind înzăpezit
în trecutul An nou şi se caută
ca pe un pas al paşilor.
Incinerate flori de frunze picurînd singurătate
ard în orologiul primăriilor
de altădată,
înveşmîntată de atîtea ori
în ordinea anotimpurilor trecătoare.
Toamna din soare se-adapă,
Nouri de muguri vestesc depărtări,
Unde nebune se-mbracă în apă,
Iarăşi ne-aşteaptă, posibil, cărări.
miercuri, 6 noiembrie 1985
Au fost cei dintîi
Au fost cei dintîi
ce-au pătat înaltul cerului
şi-au brăzdat
încătuşarea
norilor.
Au fost cei dintîi
ce-au spart lacătul
apelor
şi-au robit
robia
înălţimilor.
Au fost cei dintîi
ce-au înveninat vînturile
văzduhului
şi au năvălit
tăria
cerurilor.
Au fost cei dintîi,
Munţii.
ce-au pătat înaltul cerului
şi-au brăzdat
încătuşarea
norilor.
Au fost cei dintîi
ce-au spart lacătul
apelor
şi-au robit
robia
înălţimilor.
Au fost cei dintîi
ce-au înveninat vînturile
văzduhului
şi au năvălit
tăria
cerurilor.
Au fost cei dintîi,
Munţii.
luni, 14 octombrie 1985
Semnătură
Atunci cînd semnez
las un vreasc de sînge
pe mîinile tuturor,
Doar atunci cînd vorbesc
mă semnez cu adevărat,
închinîndu-mă,
ca unui altar al cerului,
spre Luceafărul de seară.
Atunci cînd semnez,
ca un apel anonim,
eu vă rog să nu uitaţi
ce-nseamnă o semnătură.
Celelalte, vă rog,
Da, vă rog,
Uitaţi-le cît mai repede.
Numai ce înseamnă o semnătură
cu adevărat
să nu uitaţi!
las un vreasc de sînge
pe mîinile tuturor,
Doar atunci cînd vorbesc
mă semnez cu adevărat,
închinîndu-mă,
ca unui altar al cerului,
spre Luceafărul de seară.
Atunci cînd semnez,
ca un apel anonim,
eu vă rog să nu uitaţi
ce-nseamnă o semnătură.
Celelalte, vă rog,
Da, vă rog,
Uitaţi-le cît mai repede.
Numai ce înseamnă o semnătură
cu adevărat
să nu uitaţi!
duminică, 6 octombrie 1985
Rugăciune la rădăcina stejarului
Cu ochii plini de picături de sînge
şi inima privind spre cer,
mă rog
la frunza stejarului
să-mi acopere sufletul.
Cu gura plină de lacrima privirilor
şi ochii îngemănaţi de cuvinte,
mă închin
la frunza stejarului
să-mi adăpostească inima.
Cu inima înstrăinată de atîta respirare
şi gura zvîcnind în bătaia sîngelui,
mă plec
la rădăcina stejarului
să mă acopere şi să mă adăpostească.
Mă rog, mă închin şi mă plec
la frunza stejarului,
la rădăcina stejarului.
şi inima privind spre cer,
mă rog
la frunza stejarului
să-mi acopere sufletul.
Cu gura plină de lacrima privirilor
şi ochii îngemănaţi de cuvinte,
mă închin
la frunza stejarului
să-mi adăpostească inima.
Cu inima înstrăinată de atîta respirare
şi gura zvîcnind în bătaia sîngelui,
mă plec
la rădăcina stejarului
să mă acopere şi să mă adăpostească.
Mă rog, mă închin şi mă plec
la frunza stejarului,
la rădăcina stejarului.
joi, 3 octombrie 1985
Nostalgie de toamnă
Ieri
călcînd pe decorul de frunze
am văzut o frunză
plutind într-o culoare veştedă.
Privind spre cer
a fost aşa, dintr-odată! Abia acum ştiu,
a venit,
cu ruguri de frunze veştede,
toamna.
Am simţit în inima însîngerată
picurînd pe frunze-mpresurate
în rugăciunile către cer
ale rădăcinilor
din care porniseră.
Am prins în mîini o frunză susurînd
în adierea lină a vîntului,
în infinitul dintre pămînt
şi cer
şi iar pămînt.
Şi am privit prin picătura lacrimei
cocarda ruginie de verde veşted
spintecînd verdele atît de crud
din prima viaţă a ierbii.
Luceau în cer ca într-un rug însetat
urmele mugurilor
ca nişte cruci
ale primăverii şi ale verii
de prin filele calendarului.
Am simţit acum, abia acum,
că venise mai demult
toamna.
Iar murmurul copacilor grei
tremura deasupra mea,
trecînd prin mine
în frunzele pline de trecut.
Venise toamna şi era tîrziu.
Inima plutea pe frunze veştede.
Ochii erau două frunze uscate.
Era însă
toamnă.
călcînd pe decorul de frunze
am văzut o frunză
plutind într-o culoare veştedă.
Privind spre cer
a fost aşa, dintr-odată! Abia acum ştiu,
a venit,
cu ruguri de frunze veştede,
toamna.
Am simţit în inima însîngerată
picurînd pe frunze-mpresurate
în rugăciunile către cer
ale rădăcinilor
din care porniseră.
Am prins în mîini o frunză susurînd
în adierea lină a vîntului,
în infinitul dintre pămînt
şi cer
şi iar pămînt.
Şi am privit prin picătura lacrimei
cocarda ruginie de verde veşted
spintecînd verdele atît de crud
din prima viaţă a ierbii.
Luceau în cer ca într-un rug însetat
urmele mugurilor
ca nişte cruci
ale primăverii şi ale verii
de prin filele calendarului.
Am simţit acum, abia acum,
că venise mai demult
toamna.
Iar murmurul copacilor grei
tremura deasupra mea,
trecînd prin mine
în frunzele pline de trecut.
Venise toamna şi era tîrziu.
Inima plutea pe frunze veştede.
Ochii erau două frunze uscate.
Era însă
toamnă.
luni, 23 septembrie 1985
Aşa cum...
Aşa cum am fost
nici nu mai ştiu,
şi în ochii tuturor
parcă ninge cu aripi de ploaie,
în picături de rouă,
cu culori de curcubeu.
Aşa cum am fost
nici nu mai sînt,
şi în vorbele tuturor
suflă un vînt cu pale de foc,
şi aburi de sînge
arzînd în culoarea frunzelor uscate.
Aşa cum am fost
nici că mai pot gîndi,
şi în urechile tuturor
tună cu răcnete disperate,
în ropote de orgă,
Allegro şi Piano.
Aşa cum am fost
nici nu mai ştiu,
şi privirile tuturor
mai plîng în ochii mei,
cu stelele amintirilor
răpuse de amintirea stelelor.
Aşa cum am fost
nici nu mai ştiu,
şi nici nu mai sînt
ci numai priveghez,
cu ochii în vînt
privirile tuturor.
Totuşi sînt
Aşa cum am fost.
nici nu mai ştiu,
şi în ochii tuturor
parcă ninge cu aripi de ploaie,
în picături de rouă,
cu culori de curcubeu.
Aşa cum am fost
nici nu mai sînt,
şi în vorbele tuturor
suflă un vînt cu pale de foc,
şi aburi de sînge
arzînd în culoarea frunzelor uscate.
Aşa cum am fost
nici că mai pot gîndi,
şi în urechile tuturor
tună cu răcnete disperate,
în ropote de orgă,
Allegro şi Piano.
Aşa cum am fost
nici nu mai ştiu,
şi privirile tuturor
mai plîng în ochii mei,
cu stelele amintirilor
răpuse de amintirea stelelor.
Aşa cum am fost
nici nu mai ştiu,
şi nici nu mai sînt
ci numai priveghez,
cu ochii în vînt
privirile tuturor.
Totuşi sînt
Aşa cum am fost.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)




