marți, 28 ianuarie 1986

Plouă nins etern

Ninge şi e frig,
mă ghemuiesc la rădăcina stejarului,
Şi-mi ning în ochi
poduri de amintiri.

Clopote de frunze uscate
murmură stindarde în pierzare
către infinit,
către pămînt,
către cer.

Păsări migratoare ţipă sfîrşitului de zi
înmiresmate de puterea vîntului.
Boabe mari de ceaţă umplu văzduhul
şi se chircesc în valuri,
trecătoare şi supuse.

Neştirbite valuri de oboseală
Se trec prin dimineţile toamnei.

Corăbii rătăcite
la porţile dinspre iad
ori spre rai
trec pe malurile apelor.

Ninge, e frig
şi mă ghemuiesc la rădăcina stejarului
nins
de tot atîtea zăpezi
şi scuturi de amintiri.

Ochii mei reci de albul zăpezilor
Nici nu mă mai recunosc.

Plouă parcă, nins etern.

joi, 21 noiembrie 1985

Reproş vinovat

Stînd la rădăcina nopţii
sfîrtecat de şoapta palmelor răstignite,
îmi spintecam lacrima ochilor
cu privirile tuturor nevinovaţilor lumii,
ca să pun palmele de foc
deasupra
palmelor de gheaţă
care vor sta deasupra
palmelor de foc
ce ţin în căuşul palmelor lor
palmele arse
şi palmele degerate
ale privirii nevinovaţilor lumii.

Şi doar la rădăcina nopţii
am înţeles că nu doar crimele,
într-un deplin înţeles,
se numesc crime, pentru nevinovaţi.

Numai pentru cei nenevinovaţi
nu se numesc crime.

Ei au un postament de foc,
foc al cerului care lumină
faptele lor nevinovate în vinovăţia lor
deasupra nevinovăţiei nevinovaţilor.

Şi numai pîrîul sîngelui le şterge pe toate.

Şi numai pîrîul lacrimilor le ştie pe toate.

Şi toate se adună la rădăcina nopţii.

Şi toate sînt vinovate de nevinovăţie.

marți, 19 noiembrie 1985

Atîtea semne

Atîtea semne peste literele lumii
Ce ţi se pot necunoscut rosti,
Dar literele numai cuvinte pot îngemăna
şi într-o ordine firească.
Bietele litere, atît de necunoscute,
n-au voie într-o ordine obscură,
ci numai pier
de nu se înşiruiesc firesc.

Iar semnele se pun pe orişiunde,
Nu au nici o valoare, uneori.
Te poţi uita pe ele fără să le iei în seamă
trecînd şi revenind la ele
şi într-atîta libertate.

Doar literele, bietele litere
n-au voie şi nici vrere,
au numai ordinea impusă
de celelalte.

Pe cînd atîtea semne se adună,
întruchipate într-un gînd,
intrînd uneori printre litere.
Dar cad adeseori şi de atîtea ori
încît nu ajung literă.

Atîtea altele mai sunt,
dar literele sînt deplin condamnate
să se adune numai în lege
spre a fi cunoscute.

Atîta condamnare în necunoştinţă
Cu atît cît sunt cunoscute fiecare.

Bietele litere!
Fericitele semne!

Dar vai, e mult mai rău!

Bietele litere!

vineri, 15 noiembrie 1985

Şoaptă de toamnă

Toamna din soare se-adapă,
Nouri de muguri rostesc depărtări,
Unde nebune se-mbracă în apă,
Iarăşi ne cheamă, posibil, cărări.

Pod pe marginea
drumului din ceaţă
scapără licuricii de rouă brumărie
în colivia păsărilor călătoare
pline de învălmăşala drumului.

Picături de trandafiri arşi
de întreaga vară
colindă un colind înzăpezit
în trecutul An nou şi se caută
ca pe un pas al paşilor.

Incinerate flori de frunze picurînd singurătate
ard în orologiul primăriilor
de altădată,
înveşmîntată de atîtea ori
în ordinea anotimpurilor trecătoare.

Toamna din soare se-adapă,
Nouri de muguri vestesc depărtări,
Unde nebune se-mbracă în apă,
Iarăşi ne-aşteaptă, posibil, cărări.

miercuri, 6 noiembrie 1985

Au fost cei dintîi

Au fost cei dintîi
ce-au pătat înaltul cerului
şi-au brăzdat
încătuşarea
norilor.

Au fost cei dintîi
ce-au spart lacătul
apelor
şi-au robit
robia
înălţimilor.

Au fost cei dintîi
ce-au înveninat vînturile
văzduhului
şi au năvălit
tăria
cerurilor.

Au fost cei dintîi,
Munţii.

luni, 14 octombrie 1985

Semnătură

Atunci cînd semnez
las un vreasc de sînge
pe mîinile tuturor,

Doar atunci cînd vorbesc
mă semnez cu adevărat,
închinîndu-mă,
ca unui altar al cerului,
spre Luceafărul de seară.

Atunci cînd semnez,
ca un apel anonim,
eu vă rog să nu uitaţi
ce-nseamnă o semnătură.

Celelalte, vă rog,
Da, vă rog,
Uitaţi-le cît mai repede.

Numai ce înseamnă o semnătură
cu adevărat
să nu uitaţi!

duminică, 6 octombrie 1985

Rugăciune la rădăcina stejarului

Cu ochii plini de picături de sînge
şi inima privind spre cer,
mă rog
la frunza stejarului
să-mi acopere sufletul.

Cu gura plină de lacrima privirilor
şi ochii îngemănaţi de cuvinte,
mă închin
la frunza stejarului
să-mi adăpostească inima.

Cu inima înstrăinată de atîta respirare
şi gura zvîcnind în bătaia sîngelui,
mă plec
la rădăcina stejarului
să mă acopere şi să mă adăpostească.

Mă rog, mă închin şi mă plec
la frunza stejarului,
la rădăcina stejarului.